În urmă cu un an, pe 4 iulie, procurorii au descins în trei centre private de asistență socială din Voluntari. Au descoperit atunci aproape o sută de oameni cu dizabilități care trăiau în condiții inumane.
“a văzut o femeie mai în vârstă care a venit la gard să ceară niște mere și era dezbrăcată și cu fecale pe corp”
“a lovit-o cu piciorul în burtă pe pacienta Nicoleta de etnie rromă, pentru că aceasta a vrut să ia un biscuite din bucătărie”
“a bătut o pacientă pe nume Eva cu o coada din inox a unei mături”
“i-a dat o palmă lui Andrei care furase o clătită”
“am observat că în două paturi stăteau patru paciente (…) m-i s-a spus că într-o cameră erau probleme cu păduchi, ploșnițe și alte insecte, această încăpere purta numărul 13”
“(…) lăsați să stea în propriile fecale”
“I-a dat o pastilă, după care, beneficiara a avut o discuție cu asistentul social Dana care i-a dat un sandviș. A mâncat puțin după care adormea cu mâncarea în gură”
“i-a turnat apă în gură și după i-a aplicat o palmă peste gură pentru ca aceasta să ia pastila”
Frazele de mai sus se regăsesc în documentele procurorilor care, luna trecută, au trimis în judecată cazul din Voluntari, principala acuzație fiind traficul de persoane.
Unul din oamenii care au semnalat problemele de la centrele din Voluntari este Georgiana Pascu de la Centrul pentru Resurse Juridice (CRJ).
| De ce e important: Fiecare dintre noi am putea ajunge într-un astfel de centru pentru vârstnici la un moment dat și vom dori să fim tratați cu demnitate și grijă. Organizațiile neguvernamentale precum CRJ se asigură că drepturile persoanelor în vârstă sau cu dizabilități, care nu se mai pot apăra sau reprezenta singure, sunt respectate în România, un stat cu o istorie dramatică în ceea ce privește tratamentul aplicat acestora. |
“Nu putem să desființăm acest CRJ (n.red. Centrul pentru Resurse Juridice)?
(…) Eu l-aș desființa, că e o porcărie!”, sunt cuvintele lui Ștefan Godei, fostul șofer al Gabrielei Firea, trimis în judecată în dosarul centrelor de vârstnici, acuzat și de constituire de grup infracțional organizat.
Procurorii au început ancheta după ce, în 2022, Georgiana Pascu de la Centrul pentru Resurse Juridice (CRJ) a făcut vizite inopinate la trei centre din Voluntari împreună cu colegii. În același timp, jurnaliștii de la Centrul de Investigații Media și Buletin de București au documentat și au publicat mai multe investigații sub titlul de “Azilele Groazei”.
***
Georgiana este managerul programului Pledoarie pentru Demnitate, care are ca scop observarea modului în care sunt respectate drepturile persoanelor cu dizabilități intelectuale sau psihosociale încă din 2003. Am discutat cu ea ca să înțelegem ce o motivează să lupte pentru persoanele cu dizabilități instituționalizate de stat.
Înainte de 2003, Georgiana a avut o bursă de studii în America, la Georgetown University, unde a descoperit, vorbind cu judecători, avocați și experți, cum poți folosi legea în interesul persoanelor vulnerabile.
Georgiana Pascu: Acolo am făcut declicul ăsta și am văzut că folosindu-te de cadrul legal intern și internațional în materia drepturilor persoanelor cu dizabilități, poți, de fapt, să demonstrezi că instituționalizarea este o formă de abuz asupra copilului și asupra adultului cu dizabilități.
Izolare
România anilor ’90 a fost marcată de imagini sfâșietoare cu copii neglijați în orfelinate; o criză socială profundă care a arătat indiferența față de cei mai neajutorați membri ai comunității.
Acum nu mai există acele instituții mamut care găzduiau sute de copii abandonați de părinți. Mai mult, Institutul Crimelor Comunismului a făcut plângeri penale în încercarea de a arăta adevărul despre abuzuri, spune Georgiana. Sunt cunoscute cazurile orfelinatului de la Siret, din nordul țării, și a căminului spital de la Plătărești, din județul Călărași, locuri în care au murit sute de copii în condiții suspecte.
Lucrurile s-au schimbat odată cu aderarea la Uniunea Europeană, când au existat presiuni legate de interzicerea adopțiilor internaționale, dezinstituționalizarea copiilor și integrarea lor în comunitate. Numai că România a ratat un moment esențial. Am continuat să segregăm persoanele vulnerabile, să le izolăm și să ne prefacem că aparțin altei lumi.
Georgiana Pascu: Problema a fost că statul român și-a asumat atunci trecerea la viața în comunitate, sau de fapt dreptul la viață în familie, mai bine spus, a tuturor copiilor, excepție copiii cu dizabilități, care au putut să rămână în instituții.
Mulți din copiii pe care Georgiana i-a văzut în timpul vizitelor de monitorizare au dobândit handicapul psihosocial chiar în aceste centre, unde ar trebui să fie îngrijiți.
Georgiana Pascu: Au fost privați de afecțiune, îngrijire adecvată, educație. N-au simțit iubire, n-au fost mângâiați, ne-au fost ajutați de mediul în care trăiau (…).
Când devin adulți, acești copii ajung în centre de reabilitare și recuperare sau centre de îngrijire. În unele cazuri, aceste instituții au fost în trecut centre de plasament și au și acum aceiași angajați.
În unele cazuri, izolarea lor e acutizată și mai mult chiar de stat. De exemplu, la Centrul de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică Călugăreni din județul Mureș sunt găzduiți doar bărbați.
Georgiana Pascu: La Călugăreni am intervievat în iarnă, mai mulți rezidenți care plângeau. Bărbați care spuneau: vreau și eu să am o familie, vreau să am o prietenă, vreau să am o iubită, vreau să am o soție, nu vreau să mai stau aici, singur.
Stând de vorbă cu șeful centrului și cu alți angajați de acolo, mi s-a spus, e, da, ei oricum au dizabilități, ce știu ei.
Și la Călugăreni procurorii au început o investigație după un raport întocmit de Georgiana și colegii ei de la CRJ și după ce au murit oameni în condiții suspecte.
Problema felului în care statul se raportează la persoanele cu dizabilități nu ține doar de instituții, ci și de percepția noastră. Uneori suntem mai atenți în a citi ceea ce ne transmite un animal de companie și mai puțin deschiși și înțelegători în a încerca să traducem sau să ne adaptăm mesajul pentru o persoană cu dizabilități intelectuale, spune Georgiana. Uneori chiar îi infantilizăm.
Georgiana Pascu: Am întâlnit situații în România în care adulți cu dizabilități intelectuale cu sindrom Down, care aveau 25-30 de ani, erau îmbrăcați în haine de bebeluși, în salopetă de bebeluș.
Pe de altă parte, există părinți care s-au luptat ca școlile să le integreze copiii. În urmă cu zece ani, spune Georgiana, se vorbea mai puțin despre accesul copiilor cu dizabilități intelectuale la educația incluzivă.
Georgiana Pascu: S-au luptat pentru drepturile copiilor. Eu nu spun că asta a trebuit să fie regula. Mi se pare teribil de consumator, traumatizant. Consumi energie, timp, bani, pentru un drept al tău. Evident că ar trebui să ți se asigure acest drept și apoi e vorba despre demnitatea cu care tratezi întreaga familie, pentru că noi de regulă ne uităm la copil sau la tânăr sau la adultul cu dizabilități. Nu ne uităm la modul în care este afectată întreaga familie.
Împotriva statului
România a pierdut în 2014 un proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, după ce Centrul pentru Resurse Juridice a dat în judecată statul român în numele lui Valentin Câmpeanu, un tânăr de etnie romă ce a murit în 2004 într-un centru pentru persoane cu dizabilități intelectuale.
La zece ani distanță de decizia CEDO și la 20 de ani de la moartea lui Valentin Câmpeanu, guvernul României a adoptat luna trecută un memorandum care cuprinde un plan de acțiuni și măsuri pentru executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniul sănătății mintale. S-a întâmplat asta după ce Comitetul Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei a discutat de mai multe ori și hotărârea CEDO ce-l privește pe Valentin.
Născut în 1985, Valentin Câmpeanu ajunsese într-un leagăn de copii, după ce mama lui l-a abandonat la naștere. A crescut la centrul din Corlate, un sat din comuna Izvoarele, Dolj.
Când avea doar cinci ani, medicii au descoperit că era seropozitiv. Ulterior, i s-a pus patalamaua de oligofren, a avut tuberculoză, pneumonie și hepatită cronică.
La 18 ani a trebuit să plece din centrul de plasament, pentru că autoritățile l-au considerat adult.
Ajunge mai întâi la Calafat, într-un centru pentru adulți, fără medicamentele pentru HIV. Într-o zi a devenit agitat, iar cei din centru l-au trimis la spitalul de psihiatrie din Poiana Mare, județul Dolj.
Pentru că medicii de acolo nu au vrut să-l interneze, Valentin a fost abandonat în curtea spitalului. A fost închis de personalul de acolo într-o cameră care servea ca depozit de mobilă.
Georgiana Pascu: În momentul în care Valentin a împlinit 18 ani, nu și-a pus nimeni problema, că nu o să vină o zână sau ursitoarea bună și o să-i redea capacitățile lui mentale să se poată reprezenta singur și să spună, nu, eu nu vreau să merg la Cetate, nu, eu nu vreau să fiu abandonat în curte la Poiana Mare, nu vreau să fiu închis într-un depozit de mobilă, nu vreau să fiu lăsat să mor singur aici. Nu și-a mai pus nimeni problema să-i desemneze un curator special sau un reprezentant legal, cum era la acel moment.
Georgiana a ajuns la Poiana Mare, într-o vizită de monitorizare în februarie 2004, după ce presa locală relatase că managera spitalului îl acuza pe primar că nu le dă bani pentru încălzire și mâncare. Mai mult de atât, Comitetul European pentru Prevenire a Torturii arătase că acolo muriseră de foame și de frig aproape 100 de oameni în mai puțin de zece luni.
Georgiana Pascu: Asta am și văzut, pentru că au simțit nevoia să mă ducă într-un fost grajd. Aveau trei bărbați decedați și au simțit nevoia să ridice cearșaful ca să mă convingă că sunt morți.
A fost printre primele ei experiențe. Își amintește că era singură în vizită, era foarte frig și că a plecat de acolo după miezul nopții.
Pe Valentin l-a găsit înfrigurat, pe jumătate dezbrăcat, închis în ultima cameră dintr-un pavilion.
Georgiana Pascu: Nu era curent, nimic pe electricitate, nu mergea nimic în camera aia.
Nu exista niciun stativ de perfuzie lângă el. Nu-l atingea nimeni. Era evident că era închis, toată lumea aștepta ca el să moară.
Au chemat ambulanța, dar degeaba. În acea seară, Valentin a decedat.
Georgiana își aduce aminte că medicii de acolo i-au spus că a fost în vizită la spital doctorul Alexandru Rafila, la acel moment directorul direcției de asistență medicală. L-a văzut și pe Valentin, dar nu a făcut nimic. Rafila este astăzi Ministrul Sănătății.
După vizita de la Poiana Mare, a urmat un dans prin instanțele din România și apoi procesul la CEDO. Practic, după 20 de ani, reprezentanții statului se chinuie încă să pună-n aplicare o hotărâre și să îmbunătățească viața persoanelor cu dizabilități intelectuale care sunt instituționalizate.
După 20 de ani
Georgiana și colegii ei de la CRJ descoperă în continuare persoane cu dizabilități închise în subsoluri.
Într-o vizită de monitorizare făcută, în iulie 2023, la Centrul de îngrijire și asistență Căsuța Lu’ Min din Bărdești, județul Mureș au găsit în beciul unei clădiri “patru persoane cu dizabilități grave care zăceau culcate pe saltele murdare de fecale, urină și sânge, cu muște pe ele, care nu se puteau apăra și nu puteau cere ajutor”. Alte două persoane erau închise într-o cameră de trei metri pătrați, fără clanță la ușă, fără aerisire și fără lumină. Cazul e investigat de procurori.
O parte din persoanele ajunse acolo provin din Sectorul 6 al Capitalei. Primăria a plătit, din bani publici, pentru “serviciile de îngrijire” de la Mureș.
Georgiana Pascu spune că a vorbit cu Ciprian Ciucu, primarul de sector: I-am spus că poate nu știe, dar din banii comunității locale, mai mulți oameni au fost abuzați, traficați în județul Mureș. Și dumnealui atunci a spus că i s-a transmis că avem noi ceva personal de la CRJ cu dumnealui și cu primăria.
Am întrebat-o pe Georgiana ce o determină să lupte în continuare pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, mai ales că are parte des de astfel de reacții și poartă ea însăși o stigmă.
Georgiana Pascu: Odată ce am intrat în contact cu durerea, suferința acestor oameni, cred că nu putem pur și simplu să tragem ușa după noi să spunem am avut un proiect finanțat și noi nu mai facem nimic că s-a terminat finanțarea. Cred că asta cumva mă mână, ideea că există în continuare oameni care se bazează pe noi.
Mai cred că dacă voi avea norocul să ajung la o vârstă așa mai înaintată și să am nevoie de un serviciu de îngrijire de acest tip, ar trebui să mă asigur că acolo unde ajung eu, nu doar că sunt servicii de calitate, dar nu sunt bătută, închisă, sedată. Și dacă se întâmplă ceva, să am cui să mă adresez și că există cineva care mă poate apăra și poate să ia măsuri.
