Un ospătar de la Hanul lui Manuc și crainicul de casă al meciurilor FCSB sunt „experții independenți” care au devoalat, în urmă cu o săptămână și ceva, cine stă în spatele Ocultei mondiale.
Desigur, marea dezvăluire a fost prezentată ușurel diferit: o fundație – pe numele ei Corporate Transparency – în colaborare cu „un jurnalist veteran”, folosind date și metode numai de ei știute, au ajuns la această informație secretă și protejată, pe care, iată, o prezintă publicului larg dintr-o țară estică.
Întâmplarea face că redacția Public Record era deja, de câteva săptămâni, pe urmele fundației Corporate Transparency. La jumătatea lunii iunie, aceasta instalase vreo 12 panouri publicitare în dreptul unor sedii de ambasade din București. Pe fiecare dintre acestea se găsea aceeași schemă complicată, cu triunghiulețe, pătrățele și liniuțe, unite între ele cu săgețele. Care, desigur, duceau direct la Ocultă. Mă rog, la cine stă în spatele ei.
Fără să-și propună asta, Public Record a asistat la nașterea unei noi surse de dezinformare și bruiaj informațional din spațiul online românesc.
Iar în spatele ei – am descoperit, după două săptămâni de documentare – stau aceste două personaje demne de romanele lui Umberto Eco: un ospătar și un crainic de stadion. Cu date și metode știute doar de ei, au reușit să dejoace atentate nucleare și să concedieze generali corupți din jurul lui Vladimir Putin, după cum au explicat reporterului incognito, care le-a făcut o vizită la sediu.
Totuși, ce e greșit în fotografia asta?
Datele & metodele
Pe scurt, dacă e să ne luăm după explicațiile oferite la fața locului, metoda prin care cei doi „experți financiari” au ajuns la secretele mondiale ale lumii bancare e un mumbo-jumbo care amestecă de-a valma conspirații, bucățele de informații concrete culese de pe dealurile nesfârșite ale internetului, plus o căpiță de calcule fantasmagorice, bazate pe cabală.
Adică argumente irefutabile, de tipul „mi-a zis mie un profesor de fizică din Azuga”, după cum explica legendar Ghiță Funar într-un interviu în care încerca să ne convingă că Einstein a furat teoria relativității de la Mihai Eminescu.
Cum, nu știați?!
Cu câțiva ani în urmă, poate chiar prin 2017-2018, genul ăsta de scrînteală ar fi lăsat rece marea parte a publicului. Nu neapărat pentru că sună ca o mare gogomănie sau din cauza lipsei de orice fel de argument factual. Ci mai ales pentru că societatea – noi toți – avea alt tip de informații și bariere mentale atunci.
Înclin să cred că ele au dispărut.
Memoria
Potrivit istoricilor, Moartea prin 1000 de tăieturi e o formă de tortură și execuție care se trage din China imperială și presupune ceva destul de congruent cu numele ei: călăul folosea un cuțit pentru a tăia sute de feliuțe din trupul condamnatului, fixat pe un cadru de lemn în piața publică.
În psihologie, se referă la o schimbare majoră care poate fi acceptată pentru că se întâmplă gradual, în porții foarte mici, aproape insesizabile.
Jurnalista Maria Ressa, câștigătoare a unui premiu Nobel pentru Pace și, probabil, una din cele mai lucide voci critice la adresa rețelelor sociale, a folosit expresia pentru a descrie felul în care poate fi ucisă, azi, o democrație. Lent, gradual, cu porții foarte mici, aproape insesizabile.
În volumul ei Cum să înfrunți un dictator, tradus și publicat recent în România, Ressa face de mai multe ori trimitere la metafora celor 1000 de tăieturi. Corupția generalizată, spune ea, slăbirea treptată a sistemelor de justiție, minciuna constantă a politicienilor, dezinformarea, foamea de bani și atenție a rețelelor sociale, birocrația administrației, lipsa de transparență a algoritmilor sau lăcomia lipsită de scrupule a mediei tradiționale sunt tot atâtea feliuțe tranșate din corpul democrației.
În final, efectul acestora va fi coborârea oricăror bariere. În general – anularea bunului simț.
De aici și până la acceptarea senină a unui genocid, pasul e dulce și a mai fost documentat în istorie.
Și totuși, ce legătură există între doi conspiraționiști români cu idei amuzante și moartea democrației?
Cu câțiva ani în urmă, poate chiar prin 2017-2018, aș fi spus că niciuna. Doar că datele problemei s-au schimbat de atunci, gradual, aproape insesizabil. Dar esențial.
Începând din 2020, într-un sistem din ce în ce mai organizat și lipsit de transparență, (toate) partidele politice din România plătesc majoritatea mediei mainstream pentru propagandă. În plus, plătesc și publicitate pe rețelele sociale. De cele mai multe ori, nici asta nu e marcată.
Acest control al informației publice – adică a unei părți esențiale din spațiul informațional din care ne construim, ca societate, o poveste comună despre realitate – are efecte greu de cuantificat.
Publicul român e în situația actualului candidat la președinția României, Mircea Geoană, care, pe vremuri, întrebat fiind într-o conferință de presă dacă crede că sunt prea mulți ofițeri de informații în România, a replicat: Nici noi nu mai știm câți mai suntem.
După asaltul de aproape patru ani al banilor publici asupra realității, nici noi nu mai știm ce nu știm. Această orbire ne seceră pe toți, deopotrivă, cetățeni, politicieni sau jurnaliști, indiferent cât suntem de dispuși să o acceptăm. Pe fondul acestui control al discursului și informației publice, vine reversul. Ocuparea spațiului informațional cu orice. Delirul.
Pandemia normalizase deja discursul extremist. Lent, gradual, cu porții foarte mici, aproape insesizabile, asistăm acum la normalizarea delirului care nu mai cere niciun dram de coerență din partea noastră.
Înecată în conținut și producătorii lui, realitatea devine opțională.
