Sunt Tudor, am 34 de ani și locuiesc în București. Am ales să-mi spun povestea pentru că vreau să arăt cum are grijă statul de datele noastre personale. 

Este inacceptabil felul în care am aflat că sunt adoptat: prin platforma Ministerului de Interne, pentru că aveam nevoie de un cazier. Nimeni nu ar trebui să ajungă în situația asta. 

Cum a început

În 2024, eram într-o relație cu o tipă pasionată de astrologie și căutam împreună să aflăm care este ascendentul meu. Pentru asta e importantă ora nașterii. 

Mama nu mai ținea minte exact, mi-a zis că undeva dimineața. Așa că, pe 1 septembrie am trimis un email la un spital din București, unde știam că am fost adus pe lume. Am făcut asta mai mult din curiozitate, pentru că la o ședință de terapie de grup mi-am dat seama că nu știu prea multe despre momentul în care am venit pe lume.

Apoi, la final de lună, într-o seară, eram acasă în fața calculatorului (nu primisem încă semn de la spital). Aveam nevoie de cazierul judiciar pentru angajare, așa că am accesat ghișeul.ro. De acolo am ajuns pe site-ul Ministerului de Interne: hub.mai.gov.ro. 

Am apăsat butonul de solicită cazier și mi-a apărut o cerere precompletată cu datele mele, dar cu un bonus: numele de familie anterior! 

M-am mirat. Toată viața am avut un singur nume de familie. Nu a existat vreodată un indiciu care să mă facă să-mi pun întrebări. Părinții m-au crescut într-un mediu frumos, am avut șansa să învăț, să mă dezvolt și să fac ce îmi place. Sunt două persoane minunate, care m-au iubit cum au știut mai bine. Nu m-am întrebat vreodată dacă m-au adoptat. 

Câteva zile am ignorat ce văzusem pe site-ul ministerului, crezând că e o eroare de sistem.

Semne de întrebare

Mi-a rămas în minte câmpul cu numele anterior și am început să-mi pun treptat  întrebări. Îmi spuneam că într-o bază de date a Ministerului Afacerilor Interne (MAI) nu prea au cum să fie greșeli. 

După ce am cerut cazierul, am primit răspunsul de la spital: mama nu născuse acolo. M-am gândit că nu știu eu bine unde am fost adus pe lume, că poate e tot o eroare. 

Cu timpul, am început să mă gândesc mai serios și am început să caut online informații despre ce înseamnă un nume anterior. Într-o zi, m-am uitat pe certificatul de naștere și am văzut că e emis la aproape patru luni după ce m-am născut. 

Apoi, un prieten a trecut pe la mine și i-am spus ce bănuiam. Mi-a zis că sunt dus cu capul și m-a întrebat cum mă pot gândi la așa ceva. Am început să-i explic toate piesele din puzzle: cazierul, emiterea certificatului de naștere și răspunsul de la spital. La finalul serii mi-a spus că s-ar putea să am dreptate. 

Drumul

Era cumva pentru prima dată când începusem să conștientizez că s-ar putea să fiu adoptat. 

Vreme de câteva luni, nu am avut curaj să fac următorii pași. Amânam foarte mult, fugeam de confirmare. Era un zid pe care știam că trebuie să-l dobor, dar îmi era teamă să mă ating de el. 

Îmi era frică. 

M-a ajutat mult că în perioada aceea am mers la terapie. Am învățat să nu forțez lucrurile și să decantez în mine ce simțeam. Nu pot să-mi imaginez cum era dacă primeam informația asta acum cinci sau șase ani, când aveam multe nesiguranțe. Nu cred că aș fi putut să gestionez lucrurile. 

Au trecut sărbătorile și în februarie 2025 am ajuns cu greu la primărie. Credeam că de acolo o să aflu mai multe informații. Eram fracturat în două: o parte din mine își dorea să afle mai multe, iar cealaltă mă trăgea înapoi. Am mai avut momente similare. 

De la primărie, am ajuns la Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție pentru că doar ei puteau să-mi spună mai multe, conform legii. Nu am simțit o clipă aceeași rigiditate și dezumanizare ca în restul instituțiilor în care am ajuns. M-au ajutat pe tot parcursul drumului, iar în final am aflat cine sunt. 

Acolo m-a primit o doamnă foarte empatică. I-am spus ce date am și mi-a spus că sunt niște prime indicii că s-ar putea să fiu adoptat. Urma să-mi confirme sau să-mi infirme în 30 de zile. 

Momentul

Devenisem nerăbdător. Când s-a apropiat termenul i-am sunat, apoi le-am mai trimis și un email să le readuc aminte. Înainte de a primi răspunsul oficial pe email, m-au sunat să-mi spună că adopția se confirma și au date doar despre mama biologică, tatăl fiind necunoscut. 

La finalul lui martie, am primit un document de două pagini în care scria cam același lucru pe care l-am aflat la telefon și mi-au spus care e procedura să aflu cine e femeia care m-a născut. 

Din nou, am amânat să merg mai departe. Eram foarte confuz, aveam sentimente contradictorii. Eram bucuros că mi s-a confirmat, dar în același timp eram revoltat că am fost mințit toată viața de părinții adoptivi. 

Totuși, mi-am dat seama că sunt norocos. Toată viața am fost norocos. Cu toții am văzut imaginile din anii ‘90 cu leagănele de copii… Puteam să ajung într-o familie în care să nu fiu dorit, sau pe străzi, sau un criminal. 

Părinții mei nu știu nici acum că eu am aflat că m-au adoptat. Mă gândesc mereu că fac exact ceea ce au făcut ei. Ei mi-au ascuns mie și acum eu le ascund lor că știu. E un secret foarte greu de dus. Însă ei sunt în vârstă și bolnavi, cu ce i-ar ajuta să știe că eu știu?!

Dosarul

Pentru a afla cine este femeia care m-a născut, a trebuit să dau statul în judecată. 
Și înainte de asta, a trebuit să obțin un raport de consiliere de la Direcţia Generală de Asistență Socială şi Protecţia Copilului. Am ajuns într-o clădire comunistă, unde totul părea încremenit în timp, cu oameni care fumau pe holuri. Am stat de vorbă cu o doamnă care își nota pe un carnețel ce-i spuneam eu. 

„Uneori nu alegi să naști un copil, dar adopția o faci pentru că îți dorești”, mi-a zis ea la un moment dat. 

M-a pus pe gânduri, era logic că cineva adoptă dintr-o dorință autentică. Ai mei m-au salvat la naștere și au continuat să facă lucruri pentru mine toată viața. 

Raportul l-am primit abia după o săptămână: conține aceleași lucruri pe care i le-am spus eu doamnei cu carnețel și face trimiteri la articole din legea adopției și codul civil. 

Am amânat iar, dar am decis să aflu mai multe. Așa că am dat statul în judecată.

Când spun statul, mă refer de fapt la Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor și Adopției. E o absurditate pe care nu o pot înțelege: am dat în judecată tocmai autoritatea care mi-a fost alături, care m-a sprijinit pas cu pas. 

La instanță

Am trimis un email cu cererea de chemare în judecată pe 26 aprilie 2025. Un document semnat cu semnătură electronică calificată pusă pe fiecare pagină. 

La final de mai, m-am trezit că instanța îmi cere să trimit cererea prin poștă, semnată cu mâna, că altfel se anulează procesul. 

Primul termen a fost stabilit în septembrie. Începusem să nu mai am răbdare, așa că în iulie le-am trimis o altă cerere să schimbe termenul. Am primit la schimb o eroare că mailul nu mai e valid. Am mai încercat de încă patru ori, eroare de fiecare dată. M-am dat bătut. 

Un dosar în care nu se opunea nimeni, nu exista miză pentru altcineva, a primit termen la cinci luni după ce am trimis cererea. Și frustrarea a crescut și mai mult când judecătorii au intrat în grevă, iar dosarul meu a fost amânat încă trei luni. 

Pe 17 decembrie 2025 am ajuns în instanță. I-am descris judecătoarei contextul și i-am spus că m-ar ajuta să motiveze mai repede decizia. A doua zi a venit și motivarea, dar a trebuit să mai aștept ca hotărârea să rămână definitivă. 

Pentru a grăbi procesul, am renunțat la calea de atac. 

Undeva, pe 30 decembrie, am văzut mailul de la autoritatea pentru adopții. Și ei renunțau la dreptul de a ataca hotărârea. Am simțit pentru prima dată că se apropie momentul. Eram total bulversat și confuz, urma să aflu la început de an date despre mama mea biologică. 

Numai că legea spune că hârtiile făcute de noi trebuiau autentificate la notar. Lipsea o ștampilă. 

Așa că am mai avut de așteptat. 

A venit și ziua în care m-am dus să iau hotărârea de la tribunal. Confirmasem cu ei la telefon, cu o zi înainte. Dar, a apărut încă o eroare! Un procuror a fost introdus în cauză din greșeală. Am sunat la grefier, sperând să reușesc să o primesc. Nu s-a putut, am mai avut de așteptat câteva zile. 

Într-un final, după ce am primit hotărârea, am trimis-o autorității de adopție. 

Un copil cu copil

M-au sunat iar. Am aflat că mama biologică avea 13 ani și jumătate când m-a născut. Mi-au dat data și locul ei de naștere. Pentru că era minoră, m-au întrebat dacă vreau să o contacteze ei și dacă vreau să fie contactați și bunicii. 

A fost un șoc să aflu că m-a născut un copil. Mă așteptam să fie foarte tânără, dar nu copil. Mi-am dat seama că nu am fost abandonat de ea, ci că decizia a fost luată de părinții ei. Cu gândul acesta a venit și altul, mult mai greu de dus: că poate am venit pe lume ca urmare a unui abuz sexual. 

Inițial le-am zis celor de la autoritatea pentru adopții că vreau să contacteze tot ei și bunicii, dar mi-au spus că durează 30 de zile toată chestia. După două săptămâni, i-am sunat și le-am spus să nu-i mai contacteze. Cred că bunicii sunt cei care m-au abandonat, nu mama mea minoră.

Procedura e să aștepți ca autoritatea să contacteze mama biologică. Și am așteptat din nou. 

Dar, în timpul ăsta, pentru că ea are un nume mai rar, am reușit să o găsesc. Am văzut o poză cu ea pe un cont de Facebook. Am așteptat și am trecut prin valuri de emoții. O zi întreagă am petrecut căutând mai multe poze sau detalii despre viața ei. 

Apoi, într-o altă zi, cu o oră înainte de terapie, am sunat iar la autoritatea pentru adopții. Au revenit și mi-au spus că mama a refuzat să ia legătura cu mine, dar i-au lăsat în continuare o portiță deschisă în cazul în care vrea să mă cunoască. 

M-a durut tare. Nu așteptam nimic de la ea. Am vrut doar să o cunosc și să-i mulțumesc că m-a adus pe lume. 

Probabil că dacă mă abandona când era matură, aș fi fost supărat pe ea. Nu pot să-i reproșez nimic.

E de neconceput pentru mine ca o fată de 13 ani să rămână gravidă. Am conștientizat că la vârsta ei, probabilitatea să ducă sarcina la final și să mă nasc sănătos era foarte mică. 

Procedura prin care ea a fost contactată este în sine foarte lacunară și aiurea. Mama nu a primit date despre mine. Probabil i s-a spus: te caută copilul pe care l-ai abandonat acum 33 de ani, fără alte detalii. 

Mă gândesc că a fost greu și pentru ea să se întâlnească cu cei de la autoritate. Puteam să fiu un pușcăriaș, un criminal, însă am terminat o facultate și un master, am un loc de muncă stabil.

Ministerul

Mi-am dat seama că nu aveam cum să trec prin toate emoțiile și stările prin care am trecut dacă nu-mi apărea când am cerut cazierul câmpul cu numele anterior în față. 

Așa că am început să pun întrebări Ministerului de Interne despre datele pe care le gestionează. 

Mi-au răspuns cu nonșalanță că e vorba de „cazuri punctuale, cauzate de erori umane de operare”. Așa am aflat de la ei că secretul adopției mele a fost compromis de o neglijență birocratică. Și nu sunt doar eu în situația asta, mai sunt și alții.  

„Modalitățile în care informațiile privind adopția au fost înregistrate în R.N.E.P. au fost neuniforme, încă de la momentul constituirii, motiv pentru care configurarea unui serviciu web care să excludă în mod exhaustiv toate situațiile de adopție este dificil de realizat, în special în ceea ce privește înregistrările anterioare anului 2015, moment în care a avut loc retehnologizarea sistemului și migrarea datelor”, mi-au comunicat cei de la MAI. 

Cu alte cuvinte, oamenii din minister pretind că un sistem informatic care gestionează date extrem de sensibile nu a înregistrat adopțiile într-un mod unitar și corect. Tot ei spun că a funcționat haotic vreme de 25 de ani, iar când au migrat datele în noul sistem, au mutat și haosul fără să-l corecteze.  

În cazul meu, sistemul a expus numele biologic ca fiind un eveniment istoric, iar noul nume de după adopție a fost înregistrat în mod eronat, ca o „modificare de date personale”, fără a fi introdusă adopția ca eveniment de stare civilă. 

Și mai argumentează că legea protejează secretul adopției, dar mi-au transmis și că părinții adoptivi erau obligați să-mi spună. Nu știu de ce ai mei au ales să nu facă asta, dar știu că cerința a apărut printr-o lege din 2004. Eu am fost adoptat la începutul anilor ‘90. Ei sunt acum vinovații. 

Între timp, au șters din sistem fostul meu nume.

Ce voi face mai departe e să dau Ministerul de Interne în judecată, pentru că m-a dărâmat cu totul când am aflat. Ultimul an și jumătate a fost un carusel cu multe vagoane de emoții: minciună, respingere, negare.

Am avut prietenii aproape, dar cumva am ajuns în situația asta singur, pentru că statul nu are grijă de datele noastre. 

În ianuarie 2026, am vrut să închid cercul și să aflu cu adevărat ora nașterii. Am trimis către spitalul unde m-am născut o altă solicitare cu privire la venirea mea pe lume și am atașat decizia instanței. 

Răspunsul a venit o lună mai târziu. M-am născut dimineața, la ora 6:50 și că am luat nota zece la naștere.

Notă: Acest text a fost redactat de mine, Ana Poenariu, pe baza informațiilor și a documentelor furnizate de Tudor, care și-a dat acordul ca versiunea pe care ați citit-o să fie scrisă la persoana întâi.

Ana Poenariu